Am fost și eu colecționar
creat: Duminică, 28. Noiembrie 2010 Ora 14:59.
Aveam vre-o opt ani, când intrând în casă
la un coleg de școală, am văzut impresionanta colecție de roci a fratelui său mai mare, care se pregătea să devină geolog. Așa că, mi-am propus să am și eu colecția mea de roci, măcar la fel de mare cu cea a lui, dacă nu mai mare. De aceea, în aceași zi, m-am prezentat acasă cu primele mostre, pe care le-am arătat triumfător părinților. Degeaba mi-a spus tata că distrugerea pavajului este o infracțiune care se pedepsește, degeaba sa văzut mama că bucata de andezit pe care am pus-o sus, pe colțul șifonierului, ia făcut un cucui cât toate zilele, degeaba m-a amenințat bunica că o să-mi arunce toți acei bolovani în cap, căci eu am rămas nestrămutat în hotărârea mea de colecționar înrăit.
Toată tevatura asta a durat cam doi ani , până când am văzut colecția de timbre a unui alt coleg. De aceea într-o bună zi, când au venit părinți mei de la lucru, au constatat cu surprindere că toți bolovanii din casă au dispărut ca prin farmec, iar pe mine m-au găsit cu o lentilă de la o pereche de ochelari vechi ai bunicii în mână, în lipsa unei lupe adevărate, studiind cu interes un teanc de mărci poștale. Pentru moment s-au bucurat că au scăpat de cariera de piață din casă, dar bucuria le-a fost de scurtră durată. În scurt timp casa a devenit mai ceva decât un oficiu poștal. Peste tot, numai timbre și iar timbre. Ferească sfântul ca cineva s ă fi făcut vreodată-o mișcare mai bruscă. În același și moment se ridicau în aer norișori de hârtiuțe divers colorate, iar eu țipam de parcă ar fi venit sfârșitul lumii, că mi se prăpădește colecția.
În ziua în care am venit acasă cu un gândac mare, negru, cu o pereche imens ă de coarne, părinții s-au uitat îngrijora ți la mine. I-am liniștit spunându-le că nu este decât o rădașcă autohtonă și că ea reprezintă bazele noilor colecții de insecte pe care am de gând să le realizez. Bineînțeles timbrele au dispărut ca fără urmă, în schimb toată casa s-a umplut de o foșgăielile a zeci și zeci de bărzăuni . Preocuparea mea de bază în vacanțe și în zilele de week-end era aceea de a cutreiera împrejurimile, înarmat cu o plasă de prins insecte, cu un rucsac în spate plin cu zeci și zeci de cutii din carton, pe care toți ai case erau obligați să mă ajut să le confecționez.
Eram deja în ultimul an de liceu când am renunțat definitiv la toate veleitățile mele de colecționar. Așa am renunțat la Toți cei șase sute de mii două sute treizeci fluturi, gândaci,
țânțari, muște coropișnițe și nici nu mai știu ce alte lighioane zburătoare și târâtoare, donând întreaga colecție a cabinetului de biologie al liceului. În sfârșit, după ani și ani, ai mei au putut răsufla ușurați. Au scăpat pentru totdeauna de întreaga brambureală din casă. Peste vre-o două luni le-am făcut cunoștință cu Mara, prietena mea, o tipă subțirică, veselă și plină de vervă. Ai mei au îndrăgit -o din prima clipă, numai bunica a dat mustrător din cap, ma privit cu dezaprobare și mi-a spus: "Sper că nu ai de gând să pui bazele unei noi colecții ..."
